Revoluția, ca instrument pentru Ion Iliescu

În fiecare lună de decembrie, devenim pentru scurt timp mai preocupați de cele întâmplate în 1989. Poate că ar trebui să ne preocupe în fiecare zi, nu doar o săptămână pe an, pentru că atunci s-a produs una dintre cele mai mari înșelătorii din istoria României, și anume furtul Revoluției, trecută cu multă abilitate din mâinile unor tineri entuziaști care nici nu știau ce obținuseră prin sacrificiul lor, în mâinile liniei a doua a Partidului Comunist.

Rememorând evenimentele, observăm că Revoluția Română a avut un moment crucial, de maximă intensitate, atunci când elicopterul lui prezidențial s-a desprins de pe acoperișul fostului Comitet Central. La decolare, Ceașescu lăsa în urmă o etapă a Revoluției, în care fusese stăpânul incontestabil al României iar Armata, Miliția și Securitatea îi respectaseră ordinele cu sfințenie. Totodată, începea o a doua etapă, în care după numai câteva ore, controlul absolut al statului începea să fie exercitat de Ion Iliescu, unul dintre activiștii partidului, marginalizat pentru că uneltind, încerca să-i ia locul.

Conform datelor oficiale, în numele Revoluției au murit 1.104 persoane și alte 3.352 au fost rănite. Dintre aceștia, 126 morți și 1.107 răniți au fost înregistrați înainte de 22 decembrie, iar diferența în mod evident, după. În orice caz, responsabilitățile morților pentru victoria Revoluției Române trebuie împărțite între Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu.

Cu primul dintre ei, lucrurile sunt clare acum. Știm că a ordonat Armatei să intervină în forță, cu muniție de război, pentru reprimarea manifestanților la Timișoara, deci este vinovatul pentru morții din 16 decembrie 1989, până în 22 decembrie. Cu cel de al doilea, lucrurile nu sunt la fel de simple, chiar dacă pentru mine Ion Iliescu rămâne principalul vinovat pentru cei care au murit după 22 decembrie. În definitiv, el și ai lui au fost în spatele apelurile patetice adresate bucureștenilor, în a veni să apere Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitățile militare, etc. ?

Apoi, același scenariu utilizat în București a fost folosit și în alte localități din țară, unde „teroriștii” au atacat unități militare, sedii de întreprinderi, etc. De fapt, în toată noaptea dintre 22 și 23 decembrie, românilor înțepeniți în fața televizoarelor li s-a creat cu multă abilitate iluzia că ei sunt cei care apără Revoluția Română de teroriștii lui Ceaușescu. În realitate, ei au fost folosiți ca figuranți într-un uriaș spectacol național, de care Iliescu avea nevoie pentru a se legitima în fața României ca alternativă a lui Ceaușescu.

Pe atunci, opoziția lui Ceaușescu era reprezentată de Doina Cornea, Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Mircea Dinescu, Petre Mihai Băcanu, Radu Filipescu, Paul Goma și alții. De aceștia auzisem nu doar la emisiunile Radio Europa Liberă ci și în discuțiile din familie, sau în nesfârșitele dezbateri cu prietenii despre cum va sfârși regimul. Mai auzisem și despre exilul românesc și cele câteva figuri reprezentative, dintre care se desprindeau Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. Mai credeam și că Regele Mihai poate fi o alternativă imediată la conducerea țării, care ar fi fost imediat acceptată de Occident și care – sfântă naivitate ! – o vedeam a fi chezășia divorțului României de comunism …

Într-adevăr, o revoluție scăpată de sub control i-ar fi adus pe toți cei enumerați mai sus la conducerea țării, situație ce nu putea fi acceptată de Ion Iliescu și nici de garnitura de supraviețuitori ai Partidului Comunist. Într-adevăr, cum ar fi arătat România astăzi, dacă în decembrie 1989 ar fi fost preluată de Regele Mihai, că doar abolirea Monarhiei fusese un act samavolnic, expresie a voinței sovietice, nicidecum a românilor ? Cum ar fi fost în 1990 un Ion Rațiu ca Prim-Ministru ? Dar un Radu Câmpeanu Ministrul de Externe ?

Evident, era o situație de neacceptat ! Iată de ce, atunci, în cursul zilei de vineri, 22 decembrie, aparatul de partid s-a încordat să găsească o soluție. În definitiv, pentru cei care alcătuiau aparatul, era o problemă existențială: găsind soluția, urmau să-și continue existența politică iar dacă nu, urmau să facă loc altora, dintre revoluționari și dintre cei aduși de revoluționari.

Soluția găsită se știe: Ion Iliescu și scenariul așa-zisei contra-revoluții. O soluție care s-a dovedit a fi bună, fără de care probabil că ar fi fost bătrânul comunist ar fi sfârșit fugărit de revoluționari, alături de Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Mihai Chițac, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Militaru și toată gașca lor de comuniști luminați, cum apucaseră se se intituleze.

Dar, chiar dacă soluția a fost bună pentru ei, pentru români a fost una proastă, iar stagnarea cu care ne confruntăm astăzi este cea mai bună dovadă, căci Băsescu este pentru Iliescu ce a fost Iliescu pentru Ceaușescu, iar toți la un loc reprezintă cea mai cruntă perioadă din istoria modernă a țării. Măcar acum, România trebuie să facă efortul de a se trezi.

Efectul supraviețuirii lichelelor asupra națiunii

Vă mai aduceți aminte de celebrul apel către lichele pe care Gabriel Liiceanu îl făcea în decembrie 1989 ?

Eu unul îmi aduc aminte nu doar apelul ci şi convingerea pe care am dobândit-o aproape imediat, şi anume că destinatarii apelului – adică lichelele ! – se vor retrage, unul câte unul, poate nu imediat, dar măcar înainte de primele alegeri libere. Speram atunci că activiştii, securiştii şi alti mizerabili care ne stricaseră viaţa, vor asculta spăşiti apelul aproape divin al lui Liiceanu şi vor face – unii ruşinaţi, alţii chiar împotriva voinţei lor – câţiva paşi înapoi pentru a se ascunde undeva, între pliurile istoriei.

Din pacate, asta nu s-a întâmplat. Acum, poate şi pentru că nu mai sunt la fel de naiv ca în 1989, rămân convins că sunt tot mai puţini cei care cred încă în puterea binelui de a învinge răul. Ba mai mult, mi se pare ca binele a ajuns să fie murdărit în fiecare zi, cu orice atingere, a oricărei întâmplări.

Lichelele de atunci nu s-au retras din viaţa publică și nici nu au făcut măcar un singur pas inapoi. Nu, lichelele de atunci au făcut mulţi, foarte mulți paşi înainte. Lichelele de atunci şi-au facut propriul partid, apoi au invadat şi alte partide, ridicând apucături mizere precum minciuna, corupţia, trădarea sau hoţia la nivelul legilor după care nu se mai conduc doar pe ei, ci vor sa conducă şi ţara.

Deşi au fost în pericol, lichelele de atunci au supravieţuit şi ca într-un film de groază care se petrece într-o zonă îndepartată în timp şi spaţiu, au reuşit să îşi perpetueze specia. Şi-au plasat larvele unsuroase peste tot unde au putut, le-au îngrijit apărându-le (uneori cu greu) de excesele de moralitate sau de tentativele de curăţire şi în timp au produs o noua generaţie de lichele, mai crude, mai rapace, mai violente, într-un cuvânt mai perfecţionate.

Acum, lichelele sunt peste tot: au ocupat toate instituțiile, au rescris toate regulile și probabil că nu se mai poate face nimic, căci nici democrația nu mai are puterea de a ne izbăvi.

A venit circul ! Și cred că nu mai pleacă …

Zilele acestea avem în plină desfășurare un nou spectacol la Circul Național de Stat. Dresorii, animalele cu tot cu reptile, trapeziștii, maimuțele, ba chiar și piticul circului … toată suflarea vibrează ca o singură coardă, pentru ca reușita manifestării să fie deplină !

Ca și cum nu ar fi destul spectacolul din arenă, spectatorii contribuie la rândul lor cu multă sârguință. Înșirați pe băncile de lemn ca perlele la gâtul matroanelor, oamenii aplaudă, strigă, mănâncă semințe, agită umbrelele pe care mulți nu le vor mai folosi și se bucură sincer când vreunul dintre ei este înghițit de leu sau încolăcit de piton, știind sigur că așa ceva nu li se poate întâmpla tocmai lor.

Orchestra cântă frenetic. Deși muzica circului avea cu ceva timp în urmă o sonoritate tradițională, acum interpretează în variantă instrumentală un potpuriu de manele. Se zice că așa ar fi vrut un actor mai vechi al circului, unul Chioru’ … Pe vremuri, ăsta avea mai multe succesuri decât ceilalți, așa că plecase la Capitală, să interpreteze pentru un cerc restrâns de intelectuali. Apoi, chiar cu Chioru’ plecat, obiceiul orchestrei de a interpreta manele rămăsese. Acum nimeni nu se mai miră, iar cei vechi, dacă aduc aminte de subiect sunt repede marginalizați.

Când strigătele vreunui rănit din primul rând de spectatori devin prea stridente, dirijorul grăbește ritmul, agitând în special tobele, până când nefericitul este tras în spatele cortinei, iar urmele de sânge sunt acoperite cu nisip presărat de niște majorete dirijate de o doamnă blondă, cam tomnatecă. Evident, de dincolo de cortină se aude doar un clefăit molcom care nu sperie pe nimeni, pentru că doar umbra piticului se întrezărește uneori, dar pe acesta nimeni nu-l poate bănui de cele rele. În plus, lumea s-a mai obișnuit cu asta și nu le mai este chiar așa de frică.

Și în afara cupolei circului este bine. Prin seara cețoasă de toamnă, hoții bântuie în jurul cortului și își fac de cap, jefuind trecătorii și amenințându-i cu cuțitul pe cei care, mai vigilenți din fire, îi surprind cu mâna prin buzunare. Unii lasă portofelul de bună voie, alții pleacă bătuți. Sunt și dintre cei care dispar, pur-și-simplu. Despre aceștia se zice că hoții i-ar arunca de vii pe sub prelata cortului, sub cupola circului, iar piticul doar îi agață cu un fel de târnăcop și îi trage înăuntru. Dar nu-i adevărat …

Cu Valeriu Stoica, despre culori

Prin 2007, se pornise un vânt liberal prin București. Se zicea că Partidul Național Liberal nu ar mai fi un veritabil partid liberal și că în urma susținerii sale și a guvernului său în Parlament de către Partidul Social Democrat, s-ar îndepărta de principiile dreptei. Vântul a suflat ce-a suflat și în cele din urmă s-a întrupat într-o fracțiune ce a părăsit PNL deși era la guvernare. Cei astfel plecați (printre care din idealism și naivitate, m-am numărat și eu) au alcătuit un nou partid, botezat la repezeală PLD, adică Partidul Liberal Democrat.

Ulterior s-a dovedit a fi o înșelătorie marca Traian Băsescu, dar în momentul constituirii sale părea să fie o construcție serioasă, mai ales că printre promotorii săi figurau foști președinți ai PNL, precum Theodor Stolojan și Valeriu Stoica.

Prima confruntare electorală serioasă a fost la alegerile din noiembrie 2007, pentru Parlamentul European. Până atunci, România avusese statut de observator, dar în urma integrării din ianuarie 2007, aveam obligația de a organiza alegeri, astfel încât reprezentarea țării noastre să fie decisă de electorat și nu de Parlamentul național.

Pentru acele alegeri, nou înființatul partid era cotat cu șanse foarte slabe, puțină lume crezând că poate obține peste 5 %, scorul necesar calificării. Totuși, PLD beneficia de prezența lui Theodor Stolojan în fruntea listei și pe atunci fostul prim-ministru se bucura încă de o cotă însemnată de încredere publică. Această încredere, dublată de acțiunea în teren și probabil de motoare despre care vor afla cei ce vor supraviețui deschiderii arhivelor, a condus la un rezultat destul de bun: 7,78 %, adică trei parlamentari europeni. Pentru a avea un ordin de mărime despre rezultatele de atunci, mai trebuie spus că partidul de guvernământ (adică PNL) a obținut doar 13, 44 %.

Imediat după acele alegeri, liderii nou-înfințatului Partid Liberal Democrat și-au anunțat intenția de a fuziona cu Partidul Democrat, condus atunci ca și acum de marele Emil Boc. Așa a luat naștere Partidul Democrat Liberal.

Pentru mine, toată această poveste a picat foarte prost. Nu-mi doream în niciun fel să fac parte din Partidul Democrat. Dacă mi-aș fi dorit, puteam merge direct acolo, fără să mai încerc formule intermediare precum înființarea unui nou partid.

Dar cum nimeni nu m-a întrebat, fuziunea s-a produs și gata. Conducerile celor două partide au organizat un Congres de fuziune, iar în seara aceleiași zile de la mijlocul lui decembrie, s-a mers la un festin găzduit de restaurantul McMonis, lângă parcul Herăstrău.

Acolo, Emil Boc era foarte bucuros și-l înțelegeam: de pe o zi pe alta, devenise președintele unui partid mai mare ce absorbise o serie de de personalități. Este drept că el nu avea niciun merit, ba unii dintre colegii săi mârâiau destul de sonor. Și totuși, Bocul repurtase un succes politic și se mândrea cu asta. Așadar, se învârtea prin sala restaurantului ca un titirez, complimentând fericit pe toată lumea.

Și uite-așa, tot învârtindu-se, ajunge și la Valeriu Stoica, în jurul căruia începe să dea ture, vorbind într-una, lăudându-l, scuturându-i câte o scamă. În fine, la un moment dat se oprește locului, încheind atât vorbăraia cât și agitația. Privind către meseni, înfipt bine în călcâie, ușor aplecat spre spate dar cu bărbia sumețindu-se, cu dreapta îndreptată spre Stoica și cu stânga spre auditoriu, îl prezentă celor de față: „Domnul Valeriu Stoica, o adevărată eminență cenușie !”

Replica lui Stoica nu a întârziat: „Mulțumesc domnule președinte, dar să știți că după ziua de azi, mă simt mai degrabă ca o eminență trandafirie …”

Fotografia de buletin

Prin ’85, mi-am pierdut buletinul. Nici nu fusese prea greu, într-un singur an mă mutasem din căminul din bulevardul Republicii în gazdă pe strada Traian, apoi plecasem undeva prin centru, într-o cămăruță aflată la subsolul unui bloc de vis-a-vis de ambasada Marii Britanii. În fine, învins de o crudă realitate financiară, înainte de începerea sesiunii de vară, eram instalat din nou în cămin, tolerat de foștii colegi ce se obișnuiseră cu unul mai puțin în cameră, dar bucurându-mă de binefacerile cartelei ce-mi asigura ciorbiță la cantina din Piața Rosetti.

Sigur, din cauza mutărilor nu pierdusem doar buletinul. Cursuri, instrumente de planșetă, haine, ba chiar și un dulap (adus de părinți cu mari sacrificii, de la Craiova) rămăsăseră prin diverse locații. Dintre toate, cea mai grea pierdere rămânea buletinul. Pe atunci, a nu avea buletinul asupră-ți era destul de riscant, mai ales pentru cei pletoși, cu blugi și cu șepci de piele. Prin urmare, în toamnă mi-am luat inima-n dinți, am întocmit dosarul care conținea aceleași acte ca și acum, mai puțin certificatul de nomenclatură stradală (chiar așa, de ce o fi crescut birocrația ?), am adăugat fotografia asta și apoi m-am dus la Miliție, la serviciul de Evidența Populației. 

Să nu râdeți, dar în 1985, Miliția Municipiului Craiova se găsea pe strada Libertății, dovadă că minunile nu sunt doar la Caracal ci și la Craiova. Nici acum lucrurile nu sunt fundamental diferite: instituția și-a schimbat denumirea în Poliție, dar strada se numește la fel.

Pentru a nu avea surprize neplăcute, am avut prevederea de a merge pe strada Libertății împreună cu un prieten pe care l-am lăsat afară, cu instrucțiuni clare: dacă nu apar înapoi într-o juma’ de oră, să dea alarma, că înseamnă că aia m-au reținut înăuntru și mă tund „la zero”.

Din fericire, în ziua aceea, am scăpat netuns: funcționara de la ghișeu s-a uitat la mine, s-a uitat în dosar, apoi m-a expediat de acolo, comunicându-mi sec că dosarul nu e bun, neavând o fotografie în regulă. Cică să merg să fac alta și să revin joi după ora 16.00. M-am retras dea-ndărătelea, uitându-mă atent în stânga și-n dreapta, convins că nu o să scap și că un milițian mai zelos mă va băga în arest până când vor aduce un frizer ca să mă aranjeze.

Chiar și după ce am ieșit din clădire, coborând scările, simțeam cum mă urmărește privirea ofițerului de serviciu și mă rugam la toți sfinții să nu strige după mine, să-mi ceară să mă întorc.

Totuși, până la urmă a trebuit să mă tund. Pe atunci nu era voie să ai în buletin o fotografie cu plete, iar fără buletin exista riscul să mă ia Miliția de pe stradă și să mă tundă oricum.

Pe lumea ailaltă le lipsește cineva

Prin patrușcinci, Hitler adusese ordine și spirit cazon. Cu toate vorbele urâte ce umblau despre el, se dovedise un bun coleg: zugrăvea impecabil casele celorlalți, de onomastici le făcea tablouri, iar la fiecare 22 iunie ținea un discurs foarte frumos la care se aduna toată lumea. Eva Brown făcuse o pasiune pentru ac și ață și cârpea ciorapii tuturor, cu condiția ca titularul să fi fost un dictator veritabil. Pentru ea, un dictator veritabil era acel dictator ce a sfârșit executat sau măcar a suferit un atentat în timpul vieții, așa că nu avea prea multe simpatii. Ceaușescu era una dintre ele, dar se sfia să o mărturisească, pe de o parte pentru că îi era frică de Leana, pe de altă parte, din jenă față de Adolf.

Ceva mai încoace, apăruse și Stalin. Imediat după sosire, își făcu rost de un jilț respectabil: lemn de stejar sculptat și piele de cea mai bună calitate prinsă în ținte de aur. Dimineața, după ce arunca o privire de jur-împrejur, se așeza cu multă emfază, apoi își aprindea pipa și pufăia cuminte până la ora mesei. Văzându-l acolo, uneori gânditor și încruntat, alteori zâmbind în colțul gurii, îți lăsa impresia că este un bunic cumsecade ce-și așteaptă în vizită nepoții de la oraș. Iar dacă erai atent, puteai să-i vezi printre picioarele jilțului pe Brejnev și Hrusciov cum se jucau ca niște cățeluși, rostogolindu-se mereu. Și Cernenko se prindea în joc, dar avea altă tactică: pândea mereu după piciorul lui Stalin, apoi se repezea cu un lătrat scurt și îi mușca de fund fără deosebire, când pe unul, când pe celălalt. Apoi se uita țintă în ochii lui Stalin și dădea vesel din codiță. Andropov nu se băga în chestiile astea ci stătea deoparte scriind mereu într-un carnețel. Își ridica privirea doar ca să observe ceva nou, apoi se pornea din nou să scrie, mai repede decât înainte.

Și venirea lui Ceaușescu fusese apreciată. De acum, cineva se ocupa de încălțările lor: mai punea un blacheu, mai pingelea un pantof. În plus, ținea niște foarte frumoase ședințe pentru ridicarea nivelului ideologic al pensionarilor. De fiecare dată termina în același fel, dând ca exemplu Casa Poporului de la București. Zicea că dacă nu o făcea el, azi nu mai aveau aleșii țării unde să-și țină întâlnirile, așa că ehehe … ar trebui să-i mulțumească toți. Joia își făcea timp și orice ar fi fost, își punea o cămașă albă și mergea să se întâlnească cu Gheorghiu Dej. De fiecare dată își cereau reciproc scuze, unul pentru că uneltise ca un sabotor, iar celălalt pentru că nu-l promovase cum ar fi meritat. Și totuși, de fiecare dată se împăcau și cântau Internaționala până dimineața. De fapt, Dej îl iertase de mult pe Ceaușescu, dar îi plăcea să primească în audiență și alt solicitant nu mai avea.

Până și Tovarășa se făcea utilă, pentru că le vindea tuturor semnițe. Apucase un loc bun pe aleea de promenadă pe care foștii dictatori o foloseau de obicei seara. Este drept că nu mai putea să stea pe scăunelul de lemn ce-l folosea pe timpuri în gara din Pitești. Acum avea un fotoliu pliant de tip camping. Îi mergea destul de bine, pentru că toți aveau nevoie de ceva de ronțăit cât se plimbau de-a lungul aleii. Când nu vindea semnințe, tovarășa încerca unele intrigi cu o parte din nevestele lui Sadam, dar renunța repede că o durea mâna. Cu Eva nu se băga în seamă că cică nu se căsătorise legitim cu furerul.

La rândul său, Sadam renunțase la mustață ca să nu-l recunoască Lenin. Rusul o cam luase razna și le reproșa tuturor că au întinat nobilele idealuri ale comunismului. Ca să nu-l prindă, fostul lider arab se ascundea prin pădure iar la întâlnirile tovărășești stătea undeva mai la spate bombănind că Osama și Ghadafi l-au lăsat prea mult timp singur.

În contrast cu ceilalți, Eric Honeker și Gustav Husak făceau pe intelectualii. Spre disperarea lui Lenin, purtau lungi discuții în limba germană, din care nimeni nu înțelegea nimic. Din acest motiv, toți ceilalți îi priveau cu răceală, ba chiar aveau impresia nefondată că se simt bine. De fapt, cei doi îi invidiau pe Ceaușescu pentru că era singurul ce fusese acceptat cu soția. Încercase și Honeker să-și aducă nevasta, dându-l exemplu pe Hitler, dar fusese refuzat pe motiv că sunt deja prea mulți nemți, iar Eva nu-i fusese chiar soție fostului fuhrer. Cazul nevestelor lui Sadam nu fusese invocat, iar Ceaușeasca – deși femeie, era privită ca un adevărat dictator.

Dintre toți, Jivkov era cel mai supărat. În ultimii ani i se spunea „Boc” deși el considera că mai justificată ar fi fost porecla „Băsescu”, măcar pentru că avea o șuviță pe chelie perfect identică cu a ăluia. Bietul om, era foarte deranjat de comparație … Când își aducea aminte de viața de huzur de la Sofia izbucnea în plâns.

Cu toate divergențele de păreri, o dată pe an se adunau cu toții în jurul unei mese mari încărcată cu bunătăți. Trebuie să spun că toți păstraseră legături acasă: Iliescu le trimitea telemea și apă minerală, Sadam primea berbecuți de la niște talibani ce emigraseră în Irak, Lenin se mândrea cu șampania și icrele negre trimise de Putin. Până și lui Hitler îi veneau niște cârnați nemțești extraordinari, despre care nimeni nu știa cine îi trimite. Lui Honeker îi venea o bere excelentă, în butoaie de stejar, ca să nu se știe producătorul. În ultimul timp ieșiseră niște vorbe că Hitler și Honeker se întâlneau pe ascuns și făceau troc: bere contra cârnați și viceversa. Situația îl supăra mai ales pe Ceaușescu, pentru că Dej nu primea nimic, iar el nu avea cu cine să facă vreun schimb …

Ei, și la ședințele asta anuale, se luau decizii importante dintre care cea mai însemnată era despre persoana ce urma să fie înscrisă în club pe parcursul noului an. Regulile erau clare: să fie bărbat, să fie dictator, să fie urât de jumătate din poporul lui, să fie (sau să fi fost) membru al Partidului Comunist.

Și în acest an, lista curentă e plină de personalități, iar decizia va fi greu de luat. De exemplu, unii susțin că trebuie adus cineva din America Latină, pentru echilibrare. Alții zic că anticamera ar fi plină de dictatori importanți veniți de curând din Lumea Arabă. Sadam nu se sfiiește să-l dea exemplu pe Ghadafi, cel linșat atât de violent de propriul său popor. În fine, sunt și dintre cei care cred că cel mai bun invitat ar fi un european, chiar dacă după enunțarea acestei idei Ceaușescu a făcut un scandal-monstru și s-a declarat eurosceptic.

Ce va fi, vom vedea. Nu mai este mult, a venit decembrie …

Blocul pierdut

Își mai aduce cineva aminte de machetele din polistiren ? Înainte de ’89, erau o modalitate folosită la prezentarea unui proiect de sistematizare. Majoritatea Institutelor de Proiectări aveau în schemă şi un serviciu specializat, a cărui principală îndatorire era elaborarea acestor machete. Bineînţeles, machetele foloseau la prezentarea viitorului cartier în faţa activului de partid şi de stat, pentru că aceştia erau cei care dădeau aprobările.

Cea mai însemnată onoare care i se putea face unei machete era de a fi prezentată cuplului prezidenţial: Elena & Nicolae Ceauşescu. Într-o astfel de situaţie, macheta era pregătită cu mult timp înainte, de un „colectiv de specialişti”, coordonaţi de activistul PCR responsabil de acţiune.

Fie că era vorba de noi ansambluri de locuinţe, de construcţia unui nou combinat sau chiar de demolări, o machetă ajuta pe toată lumea să înţeleagă mai bine ce urma să se întâmple pe suprafeţe foarte mari, de ordinul zecilor sau chiar sutelor de hectare.

La avizări, Ceauşescu se învârtea în jurul planşetelor înşiruite şi pe care erau amplasate viitoarele blocuri, sau după caz, viitorele furnale. Pe lângă el roiau activiştii, mereu gata să-i dea explicaţiile la eventualele întrebări.

Eu cred că Ceauşescu nu înţelegea mare lucru din informaţiile pe care le primea, nu doar pentru că erau nişte chestiuni tehnice pe care nu le putea cuprinde, ci mai degrabă pentru că nu îl interesau câţi metri pătraţi de suprafeţe verzi revin pe cap de locuitor sau care o fi distanţa optimă între blocuri. În schimb, nu am nicio îndoială, era foarte interesat în a crea impresia că este un cunoscător al problemelor. Mi-l aduc aminte de la telejurnale, cu un băţ în mână ca un tac de biliard, arătând arhitecţilor, pe hărţi atârnate pe pereţi, pe unde şi cum trebuie trasate bulevardele, după ce gesticulase minute în şir în faţa machetelor.

Întâmplarea pe care o relatez s-a petrecut la una din prezentările care aveau loc frecvent în perioada respectivă.

Ceauşescu, însoţit de nevastă şi de grupul lui de activişti a intrat în încăperea în mijlocul căreia se găsea macheta viitorului bulevard Victoria Socialismului, cu umor rebotezat de bucureşteni „Victoria Socialismului asupra poporului”. În capătul bulevardului, astfel încât să poată fi văzut de cât mai multă lume, se găsea celebra Casă a Poporului, ulterior devenită Palatul Parlamentului.

Unul dintre arhitecţi îi explica tovarăşului cum stă treaba: câte sute de apartamente, câte alei, câţi pomi, câţi metri pătraţi pe cap de locuitor, etc. Deodată, Ceauşescu îl întrerupe şi arată cu degetul către un bloc din polistiren: „Tovarăşe Cutare, dar blocul acela nu stă bine acolo, cum de este posibil să faceţi asemenea greşeli ?” şi ca să fie mai convingător, se apleacă peste planşete, dezlipeşte unul dintre blocuri de la locul lui şi după un moment de gândire îl amplasează mai încolo, ca să se ştie cine este şeful şi cum se decide unde stă blocul. Ca de obicei în astfel de situaţii, toţi cei din jur plecau capul și consemenau prin agende prețioasa indicaţie. Să nu uităm că urmau să răspundă cu capul (şi uneori cu funcţia) pentru dusul la bun sfârşit al noului amplasament.

Dar … stupoare ! Înainte ca efectele indicaţiei să fi fost desăvârşite în agendele activiştilor, tovarăşa pufneşte uşor, abia perceptibil şi întinzându-se după blocul buclucaş decretează: „ … dar nici acolo nu se poate, dragă. Uite, aici este cel mai bun loc !” mai spune dumneaei şi instalează blocul de polistiren într-o cu totul altă poziţie.

Anturajul face feţe-feţe. Unii numără becurile din tavan, alţii mai realişti, privesc cu încăpăţînare covorul persan din încăpere. Este o linişte egipteană, numai bună pentru ca cei prezenţi să audă vocea lui Ceauşescu care se opune cu fermitate: „Nu tovarăşă, nu aveţi dreptate !” şi ca să sublinieze cele spuse, ia blocul din amplasamentul – să-i spunem „Elena” şi îl pune la loc, pe amplasamentul decis anterior – „Nicolae”. Mai mult, pentru a sugera celor de faţă că decizia sa trebuie să rămână definitivă, face câţiva paşi mai încolo şi cere explicaţii cu privire la conformarea unei intersecţii figurate pe machetă.

Dar lucrurile nu puteau rămâne aşa pentru Elena, mai ales că fusese ofensată în mod vizibil, de faţă cu mulţi activişti şi oameni din aparat. Chiar dacă majoritatea celor prezenţi îl urmaseră pe preşedinte şi erau deja atenţi la discuţiile angajate, Elena se opreşte în dreptul amplasamentului „Nicolae” şi filozofează cu voce tare, astfel încât să fie auzită în toată încăperea: „ … şi totuşi, Nicu nu are dreptate …” Aşa că, în văzul tuturor, dezlipeşte blocul din amplasamentul „Nicolae” şi îl bagă în buzunar, pecetluind astfel soarta câtorva zeci de apartamente.

Mă credeţi sau nu, întâmplarea este reală şi s-a petrecut în 1987.